Goleşti sticla de vin, ştergi informaţia inutilă din telefon şi iCreier urmărind pata de soare scufundându-se în norii de ploaie. Iarăşi ploaie. A tot plouat neîncetat câteva zile. Stropi, frig, haine din lână [da, e iunie afară, dar ce să faci dacă eşti al dracului de friguros]. Chiar şi muzica picăturilor de apă dispersându-se în mirosul de pământ şi-a pierdut din farmec. Aştepţi negrul nopţii să fie pictat în culorile “Sărutului” de Gustav Klimt dar din păcate se nuanţează doar Debussy zugrăvind “Clair de Lune” în note muzicale.
Între notele do şi la, străbătând interfaţa romantismului cu baroc, te dispersezi în spuma acidă de Cola sorbită la prânz. Extaz gastro-muzical în patru timpi. Procesezi, analizezi, uiţi, îţi aminteşti că trebuie să mai uiţi, uiţi ce trebuie să uiţi şi între timp adormi.
Dimineaţa. „Sărutul” lui Klimt străluceşte pe cer. Se aude un ciripit plăcut ascuns în umbra ramurelor învelite în stropii ploii de aseară. Dacă ceaşca cu cafea este pe jumătate plină, are scorişoară şi lapte, înseamnă că va urma o zi parfumată’n linişte. Fiind realist, înţelegi că vor mai urma nopţi care vor schimba direcţia reacţiei de oxido-desăvârşire. Dar este o reacţie reversibilă şi în orice caz răul se precipită peste noapte lăsând un sediment aproape invizibil. Sediment care se elimină prin spălare cu apă, săpun şi şampon. Pasta de dinţi îndepărtează mirosul de neplăceri înlocuindu-l cu cel de mentă şi speranţă.
Nu o să mai beau vin cu cola, mahmureala se îndepărtează greu. Dar indiferent de toate, ziua promite să fie senină. Vor persista uşoare ameţeli şi o sete continuă, dar asta nu schimbă prea multe.
Ridică capul! Vezi sărutul? Trebuie să-l simţi.
Poet from Ars 