Cu negru pe negru

Image

Cu negru pe negru pictează orbit,

Pensulă de lemn, suflet – cerneală,

Un surîs abject, din ceață sorbit

Și un fum plin de păcate apare, răsare…

 

Privirea măcinată de scrum arde.

Arde pielea, internul, infernul,

I se rup ultimele coarde,

Se sprijină de perete,

Mai crede în ceva … poate.

 

Vor cădea toate cuvintele ca ploaia,

Iar fața-i va fi luminată de lacrimi-șiroaie.

Cuțite și topoare în văzduh vor fi aruncate,

Iar sîngele pe negrul tablou va cade.

 

Și cînd zeci de sori în labirint vor apărea,

Spinii tăcerii, urletele durerii vor dispărea,

Va pica cerul, se va contopi cu pămîntul,

Și în trandafiri și pace își va găsi mormântul.

Orizontul Gîndurilor

Această poezie este scrisă în 2010. Nu ştiu ce stare sufletească mă apăsa, dar se pare că nu-mi trăiam cele mai fericite zile. Şi totuşi, această “operă” rămîne una din preferatele mele.

Image

Apa caldă îmi zgîrie corpul,

Văzduhul uşor îmi distruge somnul,

Oglinda plină de aburi falsifică adevărul,

Mă ispiteşte al discordiei mărul.

Închid ochii, visul îmi atacă mintea,

Deschid ochii, halucinaţiile mă schimbă,

Simt că am picături de tristeţe pe limbă,

Orizontul gîndurilor mă preface complet…

Visez un acoperiş imens,

Pe el mă primblu fără sens.

Rapid mi se osifică părul,

Şi pe obraji în ekibană se transformă gerul.

Un jocheu pe un cal a trecut imaginativ,

Visul jongleză cu continuarea intensiv,

Moartea mă caută, mă mîngîie, mă priveşte atent,

Picături de nebunie curg pe faţă abundent.

Şi un mol de frică mă irită acum,

Creierul meu e plin de fum,

Alerg, pielea mi se împietreşte,

Starea ciudată tot mai profund se adînceşte.

Un tunel întunecat îl întîlnesc în drum,

De la telefonul ruginit spre realitate sun,

Totul dispare, înţeleg că în capcane sunt prins…

Brusc mă trezesesc, e al gîndului vis !?

Viaţa actorului

Image

Actorul lugubru, cu mască pe faţă,  cite o dată ipocrit,

Pe scenă are o viaţă aparte, în care de toţi este dorit.

Mistica şi iubirea sunt prezente mereu,

Pe scenă a doua viaţă o trăieşte din greu.

Ochi negri, inimă de fier, sînge albastru,

Actorul deja este un erou sihastru,

Privire pătrunzătoare, zîmbet atractiv,

El este deja un erou pozitiv.

Cu sînge şi moarte, o fire de hazard nemascată.

Fiind ,de fapt, marionetă, purtînd al iluzionistului soartă.

Cu schelete în dulap, cadavre în pod

Comunică, face din sufletele spectatorilor nod.

Apoi, pe malul unui lac se simte ca-n  rai,

Scămătorii – dresaj clasic pe cai.

În întunericul sălii  fete sărută,

E Cassanova, o esenţă mult cunoscută.

E un actor talentat?

Da, dar de o problemă e greu măcinat

 De rolul său, zi şi noapte, nu poate scăpa,

Multe nopţi la rînd, menirea personajului va îmbrăca.

Are lacrimi în ochi, din nou plînge,

O altă culoare îl are propriul sînge.

Unicul lucru, care-l mai ţine în viaţă

Este teatrul, creaţia, speranţa.

Pe scenă îşi pune masca, faţa-i  senină,

Nimeni nu-i mai vede privirea sa lină.

Spectacolul s-a terminat, aplauze, şuierături,

Pe fruntea-i aburită – măşcate picături.

Publicul a plecat.

Singur rămăne în propria-i tăcere,

E pustiu, în suflet doar urme de durere.

 Scrisă în 2009