Vin + Cola

the-kiss-1908(1)

Goleşti sticla de vin, ştergi informaţia inutilă din telefon şi iCreier urmărind pata de soare scufundându-se în norii de ploaie. Iarăşi ploaie. A tot plouat neîncetat câteva zile. Stropi, frig, haine din lână [da, e iunie afară, dar ce să faci dacă eşti al dracului de friguros]. Chiar şi muzica picăturilor de apă dispersându-se în mirosul de pământ şi-a pierdut din farmec. Aştepţi negrul nopţii să fie pictat în culorile “Sărutului” de Gustav Klimt dar din păcate se nuanţează doar Debussy zugrăvind “Clair de Lune” în note muzicale.

Între notele do şi la, străbătând interfaţa romantismului cu baroc, te dispersezi în spuma acidă de Cola sorbită la prânz. Extaz gastro-muzical în patru timpi. Procesezi, analizezi, uiţi, îţi aminteşti că trebuie să mai uiţi, uiţi ce trebuie să uiţi şi între timp adormi.

Dimineaţa. „Sărutul” lui Klimt străluceşte pe cer. Se aude un ciripit plăcut ascuns în umbra ramurelor învelite în stropii ploii de aseară. Dacă ceaşca cu cafea este pe jumătate plină, are scorişoară şi lapte, înseamnă că va urma o zi parfumată’n linişte. Fiind realist, înţelegi că vor mai urma nopţi care vor schimba direcţia reacţiei  de oxido-desăvârşire. Dar este o reacţie reversibilă şi în orice caz răul se precipită peste noapte lăsând un sediment aproape invizibil. Sediment care se elimină prin spălare cu apă, săpun şi şampon. Pasta de dinţi îndepărtează mirosul de neplăceri înlocuindu-l cu cel de mentă şi speranţă.

Nu o să mai beau vin cu cola, mahmureala se îndepărtează greu. Dar indiferent de toate, ziua promite să fie senină. Vor persista uşoare ameţeli şi o sete continuă, dar asta nu schimbă prea multe.

Ridică capul! Vezi sărutul? Trebuie să-l simţi.

Advertisements

Hugdență

47b07307cf6f7388f4b86ae91a739ef8

Sunt dependent. Dacă nu-mi primesc doza zilnică încep să tremur, să fiu enervat, să ascult muzică tristă care mă introduce într-o transă de unde cu greu găsesc ușa pe care, cu litere verzi din neon, scrie EXIT. Este un viciu care molipsește toate celulele organismului într-o clipită, fără șanse de formare a anticorpilor. Credeam că am suficientă stăpânire de sine și că aș combate cu ușurință acest nărav, dar m-am înșelat.

Dimineața. Mă spăl pe dinți evitând proiectarea feței și a părului zburlit în oglinda aburită . Bineînțeles o picătură de pastă de dinți se prelinge și fără a o simți, se întipărește pe încheietura mâinii stângi.  Observ pata alb-albastră peste câteva ore, de regulă fiind în public, dar nu fac mare dramă din asta: m-am obișnuit. Mai apoi, îmi fac cafeaua cu lapte și zahăr. De fapt, cafeaua este fără adaosuri pentru că iresponsabilul  a uitat ieri să cumpere lapte proaspăt, iar cel a cărui termen de valabilitate a expirat luna trecută, nu le convine nici șoarecilor ce se ascund sub frigider. După ce m-am îmbrăcat și sunt pregătit de ieșire, îmi dau seama că șosetele sunt de diferite lungimi, și culmea, una din ele are o gaură.  Niciunul din micile fleacuri existențiale descrise mai sus nu îmi strică dispoziția. Boala iese la suprafață atunci când… atunci când e fără zece minute singurătate.

Mergând pe stradă, în transportul public, la cursuri, la o bere cu prietenii în oraș… această dorință apare fără știre. Simt o blândă nostalgie, care în scurt timp se oxidează, devine din ce în ce mai aspră și evidentă. Mâinile tremurânde, buza de jos mușcată, cheile din buzunar atinse. Sunt dominat de gândul că aura mea are nevoie de o fortificare. Dar trebuie să aștept. Asta fac. Așteptarea este scurtată de cotidian.

Seara, mergând pe una din aleile slab iluminate, îi văd silueta. O cuprind. Simt o stare de extaz total. Pielea de care mă ating, mirosul pe care îl simt, corpul firav pe care-l țin strâns în brațele mele… sunt dependent. Sunt dependent de îmbrățișări. Este ceva intim, al meu, pe care îl împart cu persoane numărate. Câteodată o îmbrățișare poate spune mai mult decât o sută de cuvinte, decât un sărut sau un salut. Clipa asta când două corpuri sunt unite într-un întreg, este de nedescris. E o putere care pătrunde în tot corpul și îți dă senzația că ai aripi, trebuie doar să te înveți să zbori. Un act de afecțiune la nivel magistral. Să înceapă război pe toate continentele, o îmbrățișare pentru a supraviețui îmi va fi suficientă. Dependent fără dorință sau șansă de a schimba ceva. Încă o țin strâns în brațe. Aici și acum. E bine.

hug_quotes4

Vegetarian sexual

tumblr_inline_nj1wv9umci1s4jj9n

Au cumpărat câțiva pui de la piață. Le dădeau mâncare și apă zilnic. Aveau grijă de ei. Dimineața le permiteau să zburde prin ograda înverzită, iar odată cu apusul soarelui le încuiau în coteț. După ce au crescut, găinile au început să facă ouă. Mai devreme sau mai târziu una din ele era tăiată pentru friptură, zeamă sau alte delicatese.

Nu sunt un nou membru al asociațiilor de apărare al drepturilor animalelor. Îmi place carnea. Cred că n-aș rezista o zi fără carne. Înțeleg principiile vegetarienilor, dar cât de mult nu m-ar bate la cap cu modul sănătos de viață, n-aș intra în secta lor. Vreau carne.

Ca mine sunt mulți. Milioane, poate miliarde de oameni. Consumul de carne zilnic atinge proporții enorme. Animalele mor, trăiesc oamenii. Dacă ar muri oamenii, animalele s-ar bucura. Mă abat de la temă.

Aseară mergeam spre casă. Am fost la o întâlnire. Era întuneric. Lumina pală a felinarelor nu ajungea până la mine. Mergeam prin gropile de pe asfalt fără a le ocoli. M-am așezat pe o bancă vopsită-n verde. Analizam ultimele evenimente din viața mea și a prietenilor.

Relațiile între oameni au devenit la fel de superficiale ca cele dintre oameni și animalele pe care le ucid! Femeile sunt hrănite la restaurante, plimbate cu jaguar-ul și  frecate hard într-un hotel din oraș.  Aceeași schemă logică! Câțiva pași elementari ca să ajungi la scopul propus. Nu merge vorba despre cât de rele sunt fetele de astăzi și cât de extraordinare și feminine erau pe vremuri.  Problema e alta. Societatea, modul alert de viață și tehnologiile ne-au schimbat perceperea realității.

Uitați-vă în jur: la amici, cunoscuți, colegi. Câți din ei depun efort pentru a-și face perechea fericită? Câte din ele au jertfit în numele relației? Câți din ei zic că vor relație și nu sex? Mulți. Dar mai mulți sunt cei care devin tot mai pragmatici și indiferenți. Totul devine un joc. Acum viața trebuie să se vândă în supermarketuri, ambalată într-un prezervativ fluorescent cu inscripția: “De o folosit doar în situații extreme”. Și eu adesea văd în oameni carne. Și eu adesea uit de suflet. Și eu fac păcate. Dar, cum rămâne cu sfaturile și principiile de care îți povestea bunelul când erai mic? Atâtea gânduri și valori pur și simplu se află între apus și moarte. Trist.

Vreau să devin vegetarian.

Dezlegarea

candles

Citisem odată că oamenii sunt într-o continuă schimbare, iar la o anumită etapă totul se reînnoiește: multe concluzii și principii construite de-a lungul anilor pur și simplu dispar, se evaporă, se ascund printre circumvoluțiunile cerebrale. Acest proces poate fi ușor asociat cu principiul de funcționare a unui filtru de apă.  Apa, împreună cu particulele necesare de cunoștințe pentru evoluția propriului eu se strecoară picătură cu picătură în vasul de acumulare a lichidului, pe când impuritățile, obiceiurile și  informațiile care s-au consumat, rămân sclavii elementului filtrant. Pare a fi un proces hidrodinamic simplu la prima vedere sau lectură.

Cred că acest proces ireversibil m-a infectat și pe mine, acum o lună, sub forma unei depresii primăvăratice care ar fi trebuit să dispară repede și fără mari urmări. Aveam parte de dimineți când mă bucuram de gustul amărui a cafelei fără zahăr, după-amiezi înconjurat de prieteni și multe seri petrecute în încercări de a adormi cu scopul de a uita ultimele 24 de ore.  Chiar dacă fizic eram cel mai calm om de pe lume, în interiorul meu aveau loc explozii după explozii, războaie, violuri și un cer colorat în negru cu picături roșii în loc de stele. Știam că mai devreme sau mai târziu acest zbucium se va transforma într-un simplu ecou periferic. Nu eram îngrijorat. Mi s-a mai întâmplat.

Ploua neîncetat. Afară era trist și posomorât de câteva zile. Timpul de afară se potrivea perfect cu cel din interior. Până în acea dimineață. M-am trezit cu două minute înainte să sune alarma, ca de obicei. Am deschis fereastra, am inspirat adânc aerul proaspăt și mi-am dat seama că nu mai am gânduri negative. Au dispărut fără urme. Aveam, și încă mai persistă, o senzație ciudată de parcă cineva mi-a actualizat sistema…fără acordul meu. În decursul a câteva zile am observat că oamenii care odată mă deranjau acum sunt priviți de mine cu alți ochi, am început să analizez mai profund unele gânduri și evenimente, iar problemele din viața cotidiană nu au o importanță atât de colosală precum credeam. Metamorfoză completă.

Un bonus din partea inițiatorilor acestui proces este reprezentat de noua categorie de gânduri care, sincer vorbind, mă tentează. Energii. Am început să simt energiile oamenilor, tablourilor, muzicii …sau poate este o iluzie sublim edificată de imaginația mea. Numaidecât mă voi arunca în bezna acestui capitol necunoscut. Numaidecât.

Cert este faptul că mă simt iarăși viu, deschis pentru noi descoperiri, i-am iertat pe toți oamenii prezenți în viața mea dar, ceea ce este și mai important, m-am iertat pe mine. Mi-am iertat păcatele. Aveam nevoie de această dezlegare, o ceream de la Dumnezeu, familie, prieteni, dar până la urmă am înțeles că contează propria iertare. Este cea mai dureroasă și cea mai greu de obținut.

 

Strigăt nocturn

Şi iarăşi se face întuneric. Nu zic de ceea ce se întâmplă afară, vorbesc de interiorul meu. Când toţi se bucură sărutându-se sau îmbrăţişându-se eu nu admir nimic mai mult decât fotografia cu părinţii de la balul de absolvire ce se prăfuieşte pe noptieră şi peisajul automnal ce se schimbă pe zi ce trece. Sunt singur. Şi asta nu se schimbă. Trec zile, luni, săptămâni şi simt cum mă acopăr cu pânză de păianjen, pielea mi se usucă iar irisul priveşte aceeaşi direcţie. Lichidez emoţiile aruncând câte una în vasul cu amestec de acizi concentraţi şi urmăresc cum bulele soluţiei înăduşesc fiecare celulă. Indiferenţa mă călăuzeşte, iar conştiinţa se ascunde sub o umedă frunză de pe asfalt, doborâtă de ploi şi vânt. Mâinile scrise cu cereneala albastră a stiloului şi picioarele zgâriate de cornul patului de care mereu mă împiedic, reprezintă ultimele rămăşiţe a trupului ce recent respira.
Ce s-a întâmplat? Ce ţi s-a întâmplat ? Acum sunt plecat, plecat, aplecat, legat. Ce trist şi amuzant. Vine timpul ultimului „la revedere”. Spini de amoniac şi rădăcini de suflet, cioburi de zâmbete şi urme de nervi s-au amestecat lăsându-mă liniştit lângă sicriul pustietăţii. Îmi e frig, dar astfel ştiu că simt măcar ceva. Vreau să strig. Cui îi pasă? Pohui.

Despre blugi și hibernare

Șorții și maiourile sunt aruncate în colțul camerei. La moment îmi mai amintesc de zilele calde ale celui mai frumos anotimp, păcat că cu timpul vor fi acoperite de câțiva centimetri de praf, dar nu am de gând să le strâng în dulap. Chiar când va fi iarnă cumplită afară, șorții de jeans vor sta lângă vazonul cu ficusul pe care mereu uit să-l ud. Va mai cădea o dată în săptămână câte o picătură de apă nefiltrată pe ei schimbându-le aspectul, în rest vor putrezi de singurătate.

 Plimbându-mă pe una din puținele alei bine asfaltate din capitală mi-a căzut o frunză pe cap. Ca un tip romantic ar fi trebuit s-o pun în carte și să scriu cu stiloul negru că e prima frunză căzută din această toamnă sau prostii asemănătoare. Nu am făcut-o. Am cerut bricheta de la tipul care stătea sub copac fumând și am ars-o. A ars repede emanând un fum apoape străveziu în care am început să văd momente din viața mea: cum tatăl  mă învăța să merg cu bicicleta, primul concert, prima traumă fizică și dramatică din copilărie și alte amintiri cărora nu le dădeam mare importanță. A fost atât de plăcut. Bicicleta ruginește la bunica, cicatricea de pe piciorul meu drept e mereu ascunsă sub pantaloni iar trupa la concertul căreia am asistat demult a ieșit la pensie. S-au schimbat multe lucruri. De unele aș dori să uit, altele sunt imprimate adânc în sufletul meu dar încerc să nu le atrag mare atenție. Vreau să ascult chillout-ul din căști, să mă plimb pe alee cu gândul că ar trebui să-mi arunc totuși lucrurile de pe podea în dulap, iar amintirile, amintirele să ardă ca o frunză automnală intrând într-o mică hibernare până la momentul când voi asculta valurile mării pe plaja pustie la ora cinci dimineața.

Oglinda

Imageg

Te calmezi, închizi ochii şi te arunci în bezna gândurilor abstracte. Trezindu-te ascuns în plapuma siguranţei divine, admiri tavanul. În scurt timp picăturile de apă îţi şlefuiesc cordial faţa, tenul căreia acum e îmbujorat. Acum o poţi face cu siguranţă, fără a te speria de geamănul tău cu păr haotic aranjat, faţă palidă de bolnav şi privire însetată de şi mai mult somn. Admiră-te. Eşti frumos, nu? Oglinda din baie’ţi conturează bărbăţia, splendoarea, autenticitatea. “Sunt perfect” – îţi zâmbeşte necunoscutul din oglindă iar tu’i dai din ochi.

Este desul doar să ieşi din zona ta de confort şi buna-aură îţi este persecutată  din toate părţile. Oamenii, nu, mai bine zis masa sură ce n’are individualitate şi populează globul, te impurifiă cu valori efemere şi inutile. “Trebuie să fii mai degajat, mai dârz, mai tare” spun ei. “Nu vaţi duce’n cur alunecând pe gheaţă?” – inconştient le răspund. Suntem ceea ce suntem ! Suntem ceea ce ne’au făcut părinţii! Suntem noi ! Dacă nu aveţi capacitatea de a vă păstra propriul eu, staţi şi hodorogiţi inutil şi ieftin în dosul societăţii oamenilor valabili. Nu vă ridicaţi pe seama calităţilor impuse de Hollywood, de cărţile pustii sau de semeni de’ai voştri care vă infectă exhaustiv.

Cel pe care’l admiraţi în oglindă trebuie să vă servească drept model, tatăl, unchiul, gentelmanii secolului XIX, eroii cărţilor de istorie… Luaţi exemple, nu-i plagiaţi şi realizaţi-vă. Faceţi astfel ca masa intutilă să se spânzure în lacrimile antipatiei, geloziei şi chinului pe care le-au plantat toată viaţa lor oropsită.

Admiră-te. Eşti frumos, nu?