E încă lângă

Simțea cum frigul se strecura prin vene. Tremura stând pe pat, cu spatele proptit de peretele proaspăt dat cu var. Sorbea cu buzele crăpate din ceașca cu ceai răcit. Aerul autumnal se strecura prin geamul larg deschis. Mirosea a fum: frunze arse. Și-a tras plapuma până la nas și a început să numere. Una, două, trei… Sau poate patru….

Enervat că nu-și amintește, și-a acoperit fruntea cu palmele. Deși ochii îi erau închiși, un lucru îl vedea clar: silueta sublimă care zâmbea cu o nerușinare contagioasă ca acum o zi…sau două…sau trei. Pe naiba. Nu mai știe.

Era absent. Prezentul trecea pe lângă el. Nu avea curajul să-l atingă. Față palidă și slăbită, barbă neîngrijită, mâini învinețite…cred că și oglinda ar refuza să-i reflecte fizionomia.  Amintirile – dealerul de durere cu surse inepuizabile, îl mai tachinau din când în când.

Liniște. Într-o clipă toată camera a fost colorată în răsărit de soare. Și-a deschis ochii. Era transpirat. Și-a întors capul. Chipul angelic răsufla încet. Era lângă el. În aceeași poziție în care a adormit. A cuprins-o și a sărutat-o domol pe frunte. Bună dimineața.

Eu,oile şi ceaţa: farsa

Cred că soarta are un simţ al umorului de zeci de ori mai dezvoltat decât a tipilor din televizor care expun diferite istorii nostime in faţa persoanelor cu zâmbete până la urechi. Cel mai amuzant e că fiecare din noi se află în propria sa povestire satirică,iar dacă ne intersectăm şi cu alţi oameni implicaţi în deznodământ, fii sigur, finalul va ajunge pe primul loc în box-office-ul local. Cum ar arăta un scenariu tipic? Întrebare adresată persoanei potrivite, sunt un erou permanent a comediei ce poartă numele intrigant de „Viaţă”.
Deci, pentru început, eroul principal, un nenorocit care-şi pierde interesul faţă de tot, ajunge la concluzia că trebuie neapărat să schimbe ceva şi adesea, soluţia care se iveşte ca prin minune, e un bilet la avion cu destinaţia X. De obicei etapa cu bagajele nu se prea descrie, iar eroul apare imediat pe un tărâm îndepărtat cu o privire însetată de aventuri şi cu sufletul aflat în căutarea vaccinei contra mucegaiului-depresie. El începe să cunoască cultura şi tradiţiile tărâmului înstrăinat, se alintă încercând deliciile locale, urmăreşte nişte peisaje uimitoare numărând apusurile de soare şi desigur îşi găseşte amici la fel de pierduţi ca el dar echipaţi cu un navigator GPS. Gaşca decide să petreacă ceva timp împreună la un pahar [sau câteva sticle] de vin, iar apoi, magia caustică işi face aparenţa, şi personajul se trezeşte într-un pat cu soţia amicului său din Portugalia şi cu o localnică care recent şi-a pierdut iubitul. Mai trebuie să specific un moment – doamnele dorm, iar soţul lui Raquel, Pedro, se uită în ochii eroului speriat ascuţind lama metalică a toporului. Brusc vacanţa capătă nuanţe mai sumbre, dispoziţia bună de adineauri se ascunde după norii de ploaie, iar toate puterile acumulate se dizolvă în aer.
Nu vreau să-mi amintesc cu ce grabă am ajuns în capitala insulelor Feroe, ce gânduri m-au frământat şi ce discuţie tensionată am avut cu Pedro,Raquel şi Piri. N-aş fi crezut că ultima zi de vacanţă şi reabilitare spirituală o voi petrece în camera hostelului aruncându-mi hainele în geantă. Trist şi dezechilibrat priveam prin fereastră când liniştea din cameră a fost întreruptă de o lovitură în uşă. Era doamna de la recepţie, ţinea în mâna dreaptă un plic cafeniu pe care imediat mi l-a inmânat. A zis că e un cadou din partea motelului – o cină pe malul oceanului. Chiar dacă adesea mă simţeam singur în lumea mea reală, pe continentul mare, la petreceri sau serate eram mereu acompaniat de prietenii mei. Cred că în momentul când am înţeles că nu voi fi însoţit de nimeni la această cină am înţeles că căutând singurătate şi dorinţa de a trăi, eram de fapt în căutarea răspunsurilor la întrebările care mă macinau de-a lungul anilor. Am înţeles că nu mai pot trăi după regulile stabilite de altcineva. Trebuie să tai din filmul vieţii mele personajele pe care nu le mai suport, să-mi aleg mai atent prietenii şi să primesc plăcere de la ceea ce fac. Nu mai trebuie să fiu perfect pentru toţi şi nu trebuie să caut acceptarea personalităţii proprii de către persoanele care, de fapt, nu au nici o importanţă pentru mine. Sunt nişte concluzii simple,deloc filosofice, dar pe care, le-am înţeles abia în acest minut.
Mi-am luat o camaşă puţin boţită, un sacou mai gros şi m-am îndreptat către locul indicat în scrisoare. Mergeam pe cărare şi vântul răcoros îmbibat cu miros salin îmi înjecta corpul cu o stare euforică,deosebită,de un calm total. Am uitat de emoţii, gânduri, dorinţe, aşteptări…tot ce îmi doream e să profit de această clipă. Pe plajă mă aştepta o masă de lemn decorată cu candele aromatice. M-am aşezat. Nu era nimeni prin împrejurare. Am început să ascult sunetul valurilor, spuma cărora croşeta diferite simboluri pe suprafaţa apei. Zâmbeam. Stăteam singur şi zâmbeam.
Când am întors capul, în spatele meu i-am observat pe Piri, Raquel şi Pedro care mă priveau lung. Ce mai vor de la mine? Din cauza lor,dar poate şi din cauza mea, m-am simţit toată ziua un berbec băştinaş înconjurat de gândurile-oi. Când am prins curaj să-i întreb dacă vor să-mi mai ţină o lecţie de etică, Pedro a scos de la spate o sticlă de şampanie şi m-a udat din cap până-n picioare. Doamnele, cochet zâmbind s-au apropiat de mine şi m-au îmbrăţişat sărutându-mă pe obrajii reci. Chiar nu mai pricepeam ce se întâmplă,stăteam cu o faţă încremenită urmărind cunoscuţii mei veseli. Când cei trei s-au oprit din râs, mi-au explicat că aseară am adormit primul,iar lor le-a venit o idee amuzantă de a-mi organiza o farsă. Totul a fost planificat: privirea meschină a lui Pedro, doamnele care s-au culcat lângă mine, cearta de dimineaţă, scrisoarea care mi-a înmânat-o doamna de la recepţie. Chiar au reuşit să facă ziua de azi memorabilă…o zi aiurea cu un final neaşteptat. După ce m-a părăsit starea de şoc şi înţepenire, ne-am aşezat la masă şi în hohote am golit 2 sticle de vin şi am savurat din apusul vopsit în culorile unui viitor aprins.
În câteva ore eram deja în avion cu un bagaj plin de concluzii, zâmbete şi trăiri. Turistul egocentric a dispărut în ceaţă, neîncrederea mea am lăsat-o pe insulă sub tutela unei oi, iar eu, eu sunt gata să mă lupt pentru ceea ce cred că merit, indiferent de greutăţile care mă aşteaptă.

Eu, oile și ceața: vina vinului (partea 5)

Dimineața am stat vreo două ore în fața ferestrei urmărind ploaia. Stăteam pe scaunul metalic cu o față, cred eu, strâmbă din cauza migrenei. Nu eram în stare să mă gândesc la nimic, doar așteptam acțiunea rapidă a pastilei. În acea clipă am înțeles de ce în spectacolele școlare aveam rolul de copac sau legumă, intru perfect în rol. Am un talent înnăscut de a sta locului și de a clipi de două ori pe minut. Aș putea petrece o zi întreagă jucând rolul de decorațiune luxoasă a hostelului, dar am fost salvat de colegul meu de cameră care mi-a propus să-l acompaniez într-o călătorie gastronomică.

Mi-am luat umbrela, un pulovăr mai cald și blisterul de analgezice. Afară mă aștepta Pedro împreună cu soția sa Raquel. Cuplul din Portugalia se comportă foarte bine cu mine, am impresia că suntem prieteni de câțiva ani deși am stat cu ei de vorbă doar o dată la un pahar de whiskey  în prima seară petrecută în hostel. Ne-am urcat în mașina arendată de cei doi și ne-am îndreptat spre ieșirea din Torshavn. Pedro era la volan, Raquel îi sugera drumul având conectat GPS-ul la telefon, iar eu, eu continuam să fiu o legumă snobistă.

Peste o bucată de vreme am ajuns lângă o casă situată pe vârful unui deal. A fost prima zi când ploua necontenit. Am stat în mașină până când din casa josuță nu a ieșit un bărbat care ne-a făcut semn să intrăm. Am ajuns în una din camere. Semiud, m-am așezat pe unul din cele două fotolii care se odihneau lângă șemineu. Spre marea mea uimire, migrena a dispărut. Așteptam acum prânzul în stilul aborigenilor acestor insule fermecătoare.          După un aperitiv simbolic, pe scena din lemn, alături de farfuriile pustii, a apărut eroul principal – Skærpekød – carne de oaie uscată cinci-nouă luni în butoaie speciale, numite hjallur. Să zic că această carne avea un miros specific și extrem de neplăcut e ca și cum nu aș zice nimic. Căile respiratorii, crezând că sunt în pericol, s-au blocat limitându-mi accesul la aer.  Am observat că nici Pedro cu soția sa n-au rămas încântați de mirosul bucatelor tradiționale, de aceea am continuat să bem vinul importat din Franța care avea un gust (și miros) plăcut.

Când am decis că e timpul să ne întoarcem în oraș, am observat că afară era întuneric, iar ploaia foarte deasă a înghițit totalmente acest tărâm, odineaori idilic. Rick, proprietarul acestui local, ne-a sfătuit să rămânem aici pentru că nu era sigur dacă vom ajunge cu bine la capitală. Pedro a dat afirmativ din cap, am deschis o nouă sticlă de vin și am continuat să ne bucurăm de această seară. Râsul angelic a lui Raquel brusc a fost astupat de niște lovituri zgomotoase. Cineva bătea insistent la ușă. Rick a deschis. Marea mea uimire a fost, când a intrat în sufragerie împreună cu … Piri. Ea m-a privit foarte lung. Cât de mică totuși este lumea! Mi-a zis că mașina ei s-a oprit prin apropiere, crede că e defectat motorul. I-am zis că chiar dacă a dorit să scape de mine atunci, soarta a organizat totul în favoarea întâlnirii noastre. Ne-am râs și am continuat să golim sticlele de vin din colecția lui Rick.

Dimineața m-am trezit din cauza unei lovituri. Amețit, cu privirea tulbură și prin lumina pală din odaie, am reușit să conturez două siluete care mă îmbrățișau strâns din două părți: erau Piri cu Raquel. Am rămas portret. S-a întâmplat ceea ce cred eu? Posibil răspunsul e afirmativ dacă Pedro, care stătea în colțul camerei, mă privea cu ochi însetați de sânge.

Eu, oile și ceața : Drama din Paradis (partea a IV-a)

Dimineața m-am trezit în poziția lotusului veștejit, picioarele încrucișate fiind situate în afara ariei de acoperire a plapumei. Hainele mă așteptau haotic aranjate pe scaunul de lângă șemineu. M-am îmbrăcat repede întrucât eram privit sceptic de bătrânul, portretul căruia stătea mândru pe centrul peretelui. În cele trei camere din casă nu era nici un suflet viu. Piri, tipa care amabil mi-a permis să dorm în casa ei,era undeva plecată. Mereu mi-a părut stranie logica persoanelor care invită în casă oameni necunoscuți. Dacă aș fi trăit în pădure și în ușă ar bate un ins murdar cu privire turbată cred că aș închide toate luminile și imediat aș suna la poliție. Pentru o imagine completă nu-mi ajungea un topor cu urme de sânge pe lama metalică, dar în orice caz mă bucur că există astfel de oameni. Ar trebui să iau exemplu.

Aidoma unui barbar, fără permisiunea stăpânei, am decis să-mi fac o cafea. Prin fereastra din bucătărie am observat o siluetă care se legăna în scrânciob. Era Piri. M-am îndreptat spre ea. Avea o față pală și buze bordo, iar în ochi am citit o tristețe distrugătoare. Am întrebat-o dacă s-a întâmplat ceva încercând să fiu politicos. A tăcut câteva clipe uitându-se lung la mine, după ce mi-a zis că are de rezolvat niște probleme și mă va lăsa cu mașina într-un sătuc din apropiere de unde voi găsi un autocar spre capitală.

În mai puțin de o oră, am ajuns într-o localitate pustie. După ce camioneta împreună cu Piri s-au dizolvat în depărtare, am început să caut stația de autocare. Din păcate unica ființă care s-a oferit a fi ghidul meu personal a fost o oaie care păștea calm la cinci pași de la mine. A fost prima dată când mă aflam la o distanță minusculă de la simbolul acestor insule. Când am înțeles că în afară de câteva poze amuzante pentru rețelele sociale această creatură nu-mi poate oferi nici o informație utilă, am lăsat-o să-și urmeze scopul existențial în singurătate.

Nu am colindat mult prin sătucul-fantasmă locuit de fantome ascunse în fotolii confortabile și de oi care se plimbau elegant pe stradelele pustii. În capătul străzii mă aștepta stația ruginită din cauza umidității, iar eu, protagonistul egocentric a unui film de groază tipic, aveam impresia că mă îndrept spre o capcană oribilă care-mi va arăta în reflecție cine sunt eu cu adevărat, iar apoi voi fi teleportat în lumea stingerii. Se pare că rock-ul melodramatic din căști și întâmplarea din această noapte și-au lăsat amprenta în imaginația mea bolnavă [poate nu e chiar bolnavă, dar febră are la sigur].

Autocarul a sosit aproape la timp, conform orei indicate în orarul șterpelit de lângă stație. M-am așezat pe unul din scaunele libere din față, lângă un domn care citea entuziasmat revista săptămânală “Vikublaðið“.  Am obiceiul de a trage cu ochiul la ceea ce citesc persoanele din transportul public. Nici de această dată nu m-am putut abține și încercam să descifrez măcar titlurile articolelor însoțite de imagini alb-negre. Era cât pe ce să adorm când am observat pe una din pagini o poză în care îmi era cunoscută o persoană – Piri îmbrățișată de un tip robust ,ambii cu zâmbete largi și fețe fericite. L-am întrebat pe domnul de lângă mine despre ce este articolul. Mi-a explicat că articolul este dedicat unui alpinist local care a decedat recent în Finlanda. Am dedus că mergea vorba despre soțul lui Piri. În acel moment am înțeles de ce a fost atât de tăcută și brusc am fost luat de valul meditațiilor triste.

“Duhul omului il sprijină la boală; dar duhul doborât de intristare, cine-l va ridica? – (Prov.18:14)”

Eu, oile și ceața: liniștea (part III)

Spre finele discuției, domnul Patturson mi-a sugerat să mă ridic pe vârful muntelui din apropiere. A menționat că de acolo voi putea urmări un peisaj inedit cu oceanul, soarele și rocile îmbrăcate în verde drept eroi principali. Se pare că repede a înțeles că sunt o persoană entuziasmată de frumusețea naturii…sau poate aceste insule nu mai au ce oferi turiștilor egocentrici ca mine.

Fără a mă gândi prea mult, mi-am procurat un sandwich și o sticlă de apă plată, le-am aruncat în geantă și am dat start micii mele aventuri. Peste două ore de ascensiune montană am început să îngheț, viteza mea de deplasare nu se combina cu ritmul dinamic a rock-ului din căști, iar harta din mâna dreaptă era deja bine boțită de vântul puternic și de osteneala mea. Fiecare pas făcut îmi dădea impresia că îmi pătrund ace sub unghiile picioarelor iar fruntea asudată îmi provoca un disconfort continuu. Cu timpul, dealul a început să se niveleze. Ridicând ochii am înțeles că am ajuns la destinația propusă. La câțiva metri mă aștepta o masă cu scaune din lemn. Imediat, mândria și orgoliul meu s-au trezit din hibernare glorificându-mi fapta eroică.

M-am așezat pe bancă cu infantila speranță de a-mi lua trofeul pentru care mi-am torturat barbar corpul ultimele ore. Am privit în depărtare și un peisaj măreț, deosebit, fantastic, incredibil…s-a lăsat mascat de ceață lăsându-mă singur la o înălțime impunătoare. Pentru câteva secunde am avut impresia să sunt un biscuit aruncat într-o ceașcă cu lapte care este cât pe ce să se fărâme în câteva bucățele, care mai apoi se vor precipita pe fundul ceștii. Gândurile parazite care formează propria mea ceață complexă, s-au dizolvat în tăcere. Stăteam singur pe marginea muntelui și ascultam liniștea. În acest moment credeam că am cunoscut apogeul fericirii depline. Nici un ecou, pasăre, foșnet nu a stricat acestă clipă sacramentală care s-a dovedit a fi cheia potrivită pentru a deschide ușa recăpătării echilibrului sufletesc.

A început să se întunece și am decis să părăsesc acest loc pastoral aruncând în beznă toate minutele de tristețe și disperare acumulate de ceva vreme… Bateriile, atât a celularului cât și a mea proprie, au început puțin câte puțin să treacă la regimul de economie a energiei. Nu mai pricepeam dacă merg pe calea corectă, dar încercam să cobor în vale alegând cărările mai îngrijite. Ca un adevărat ghinionist m-am pomenit în fața unei pădurici întunecate, cu pini înalți și o atmosferă rece.  Fricosul din mine mă impunea să înconjor pădurea fără riscul de a fi retezat de vreo jivină, iar oboseala mi-a zis să merg drept înainte.

Ghetele umede și murdare de noroi lăsau urme neclare în pădurea care era aidoma unui labirint neîngrijit. Când m-am deprins cu ideea că voi deveni un Robinson Crusoe local, în fața mea, ca prin minune, a apărut o casă. Chiar dacă putea fi casa pădurarului sau a unui ucigaș în serie, eram extrem de fericit că am găsit un loc unde în mod obligatoriu trebuie să fie duș și un pat. Am bătut insistent la ușă până când nu mi-a deschis o tânără cu păr negru ca abanosul. Surprinzător!

Eu, oile și ceața : partea a doua

A fost una din puținele dimineți când m-am trezit cu un zâmbet larg pe față. Camera trei a hostelului Bladypi, plină de bărbați care sforăiau în unison și un turist egocentric care s-a îmbrăcat în grabă, era luminată de un soare pal agonizant. Mi-am pus geanta pe umăr și m-am îndreptat spre un loc neobișnuit, sătuc al cărui nume nu-l pot pronunța – Kirkjubøur. Pe teritoriul acestei așezări unde viețuiesc 80 de persoane, se află cea mai veche casă din lemn din Europa, unde acum activează un mini-muzeu. Drumul până la această localitate a fost scurt, dar în acest răstimp s-au încadrat două ploi blânde, o răcire bruscă a vremei și desigur o porțiune de ceață. Astfel arată all inclusive-ul Insulelor Feroe, nu poți să te opui acestei bizare ospitalități.

Cu ajutorul indicatoarelor am găsit casa cu ferestre roșii și acoperiș împânzit cu iarbă, care are peste o mie de ani. Am deschis ușa și am intrat în trecut. Începurăm să-mi închipui involuntar cum iau cina la masa confecționară din pin stând pe scaune din vetrebrele balenelor acoperite cu pieile de oi. Liniștea luciferică din cameră și calmul visului meu cu ochii deschiși s-au lăsat intimidate de un zgomot. În cameră a intrat un domn care s-a prezentat Johannis în a 17-a generație Patturson, care este proprietarul acestui muzeu și o persoană amabilă care mi-a propus cafea. În partea opusă a casei învechite, unde Johannis locuiește, sorbeam din cafeaua aromată și urmăream prin geam peisajul trist și melancolic de afară. Câteva case izolate ascunse printre dealuri și Oceanul Atlantic care acoperă cu măreția sa gri picăturile verzi de viață, mi-au aprins câteva întrebări, răspunsurile cărora nu se aflau la iveală. Nu înțeleg, cum localnicii nu se plictisesc de monotonia cotidianului. Oare nu se simt ei aidoma unor pești crescuți într-un acvariu scump și sofisticat? Nu sunt robii frumuseții magistrale? Nu se simt marginalizați trăind în paradisul tăiat de restul lumii? La revolta mea, Johannis mi-a zis un proverb născut în acest capăt a lumii: “Dacă știi cu ce te vei ocupa în ziua de joi peste jumătate de an, te poți considera un om cu adevărat fericit”. După câteva clipe de meditații am înțeles ce a dorit să zică. Acești oameni se pot considera cu adevărat fericiți trăind în depărtare de marele orașe, ei se bucură de cele 80 de zile însorite pe an, admiră valurile oceanului și oile care intrec de trei ori populația insulelor, știu toți vecinii în față, păstrează specificul acestor locuri plantând iarbă și flori pe acoperișuri, ei nu cunosc înghesuiala și zbuciumul urban. Aceste persoane pur și simplu își trăiesc viața în așa mod, încât joia peste jumătate de an , când sătucul va fi acoperit de ceață, ei vor aprinde focul în șemineu și vor urmări prin fereastră oile blănoase care vor mânca iarbă. Interesant, ce voi face EU, în acea zi de joi?

Eu, oile și ceața

Am avut norocul să călătoresc alături de o persoană extrem de interesantă. Întrucât zborul a durat patru ore, tăcerea, odată cu primul păhar de vin servit, a dispărut. Începurăm să vorbim despre Goethe, despre teoria haosului, am schimbat câteva cuvinte și despre ” Mein Kampf”-ul lui Hitler, iar în urma durei critici a romanului „11 minute” de Paulo Coelho am scăpat o vorbă precum sunt blogger. Poate din amabilitate sau din pură curiozitate, tipul m-a rugat să-i dau pentru lectură câteva articole selecționate aleatoriu. Le citea minuțios, câteodată schița un zâmbet pe care repede îl ștergea, iar spre final a început să-mi critice „operele”.  Chiar mi-a plăcut cum argumenta fiecare idee sau sentiment stârnit de unele fraze, era încrezut în ceea ce zicea. După ce a mai servit puțin vin sec a trecut la comentariul propriei mele personalități, conturând portretul meu psihologic. Din spusele lui, am înțeles că sunt un smintit egocentric cu dorința de a ajunge la zenitul desăvârșirii. Amuzant, nu? Acum eram convins că n-am făcut o greșeală hotărând să-mi creez o vacanță spontană în depărtare de casă, de ceva vreme simțeam necesitatea recuperării echilibrului sufletesc.

În scurt timp după aterizare, mi-am luat rămas bun de la noul meu amic, plecând in diferite direcții. Insulele Feroe m-au întâlnit cu o ceață densă. În mai puțin de cinci minute clădirea aeroportului s-a lăsat pradă negurei spumoase lăsându-mă singur, în epicentrul fenomenului meteorologic. Mă simțeam o fantomă rătăcită într-o lume paralelă, dar un taxi care s-a oprit lângă mine m-a trezit din meditațiile paranormale. În mai puțin de o oră, parcurgând 49 km prin abisul fumuriu am ajuns în capitală care mai mult semăna unui sătuc îngrijit. Acum populația orașului Tórshavn e de 19000 indivizi plus un turist egocentric aflat în căutarea calmului imaterial.

Tocmai la amiază s-a ivit de după norii scorțoroși soarele care a schimbat organic splendoarea virgină a naturei neatinsă de civilizație. Acesta a fost primul moment când mi-am dat seama că cinci minute de soare pe zi, într-un loc idilic și posomorât, poate fi o  adevărată sursă de fericire pentru localnici.  Dacă am fi și noi la fel de naiv entuziasmați de fiecare răsărit de soare, am fi avut mai mult cu 365 momente deosebite pe an.

TO BE CONTINUED…