Eu,oile şi ceaţa: farsa

Cred că soarta are un simţ al umorului de zeci de ori mai dezvoltat decât a tipilor din televizor care expun diferite istorii nostime in faţa persoanelor cu zâmbete până la urechi. Cel mai amuzant e că fiecare din noi se află în propria sa povestire satirică,iar dacă ne intersectăm şi cu alţi oameni implicaţi în deznodământ, fii sigur, finalul va ajunge pe primul loc în box-office-ul local. Cum ar arăta un scenariu tipic? Întrebare adresată persoanei potrivite, sunt un erou permanent a comediei ce poartă numele intrigant de „Viaţă”.
Deci, pentru început, eroul principal, un nenorocit care-şi pierde interesul faţă de tot, ajunge la concluzia că trebuie neapărat să schimbe ceva şi adesea, soluţia care se iveşte ca prin minune, e un bilet la avion cu destinaţia X. De obicei etapa cu bagajele nu se prea descrie, iar eroul apare imediat pe un tărâm îndepărtat cu o privire însetată de aventuri şi cu sufletul aflat în căutarea vaccinei contra mucegaiului-depresie. El începe să cunoască cultura şi tradiţiile tărâmului înstrăinat, se alintă încercând deliciile locale, urmăreşte nişte peisaje uimitoare numărând apusurile de soare şi desigur îşi găseşte amici la fel de pierduţi ca el dar echipaţi cu un navigator GPS. Gaşca decide să petreacă ceva timp împreună la un pahar [sau câteva sticle] de vin, iar apoi, magia caustică işi face aparenţa, şi personajul se trezeşte într-un pat cu soţia amicului său din Portugalia şi cu o localnică care recent şi-a pierdut iubitul. Mai trebuie să specific un moment – doamnele dorm, iar soţul lui Raquel, Pedro, se uită în ochii eroului speriat ascuţind lama metalică a toporului. Brusc vacanţa capătă nuanţe mai sumbre, dispoziţia bună de adineauri se ascunde după norii de ploaie, iar toate puterile acumulate se dizolvă în aer.
Nu vreau să-mi amintesc cu ce grabă am ajuns în capitala insulelor Feroe, ce gânduri m-au frământat şi ce discuţie tensionată am avut cu Pedro,Raquel şi Piri. N-aş fi crezut că ultima zi de vacanţă şi reabilitare spirituală o voi petrece în camera hostelului aruncându-mi hainele în geantă. Trist şi dezechilibrat priveam prin fereastră când liniştea din cameră a fost întreruptă de o lovitură în uşă. Era doamna de la recepţie, ţinea în mâna dreaptă un plic cafeniu pe care imediat mi l-a inmânat. A zis că e un cadou din partea motelului – o cină pe malul oceanului. Chiar dacă adesea mă simţeam singur în lumea mea reală, pe continentul mare, la petreceri sau serate eram mereu acompaniat de prietenii mei. Cred că în momentul când am înţeles că nu voi fi însoţit de nimeni la această cină am înţeles că căutând singurătate şi dorinţa de a trăi, eram de fapt în căutarea răspunsurilor la întrebările care mă macinau de-a lungul anilor. Am înţeles că nu mai pot trăi după regulile stabilite de altcineva. Trebuie să tai din filmul vieţii mele personajele pe care nu le mai suport, să-mi aleg mai atent prietenii şi să primesc plăcere de la ceea ce fac. Nu mai trebuie să fiu perfect pentru toţi şi nu trebuie să caut acceptarea personalităţii proprii de către persoanele care, de fapt, nu au nici o importanţă pentru mine. Sunt nişte concluzii simple,deloc filosofice, dar pe care, le-am înţeles abia în acest minut.
Mi-am luat o camaşă puţin boţită, un sacou mai gros şi m-am îndreptat către locul indicat în scrisoare. Mergeam pe cărare şi vântul răcoros îmbibat cu miros salin îmi înjecta corpul cu o stare euforică,deosebită,de un calm total. Am uitat de emoţii, gânduri, dorinţe, aşteptări…tot ce îmi doream e să profit de această clipă. Pe plajă mă aştepta o masă de lemn decorată cu candele aromatice. M-am aşezat. Nu era nimeni prin împrejurare. Am început să ascult sunetul valurilor, spuma cărora croşeta diferite simboluri pe suprafaţa apei. Zâmbeam. Stăteam singur şi zâmbeam.
Când am întors capul, în spatele meu i-am observat pe Piri, Raquel şi Pedro care mă priveau lung. Ce mai vor de la mine? Din cauza lor,dar poate şi din cauza mea, m-am simţit toată ziua un berbec băştinaş înconjurat de gândurile-oi. Când am prins curaj să-i întreb dacă vor să-mi mai ţină o lecţie de etică, Pedro a scos de la spate o sticlă de şampanie şi m-a udat din cap până-n picioare. Doamnele, cochet zâmbind s-au apropiat de mine şi m-au îmbrăţişat sărutându-mă pe obrajii reci. Chiar nu mai pricepeam ce se întâmplă,stăteam cu o faţă încremenită urmărind cunoscuţii mei veseli. Când cei trei s-au oprit din râs, mi-au explicat că aseară am adormit primul,iar lor le-a venit o idee amuzantă de a-mi organiza o farsă. Totul a fost planificat: privirea meschină a lui Pedro, doamnele care s-au culcat lângă mine, cearta de dimineaţă, scrisoarea care mi-a înmânat-o doamna de la recepţie. Chiar au reuşit să facă ziua de azi memorabilă…o zi aiurea cu un final neaşteptat. După ce m-a părăsit starea de şoc şi înţepenire, ne-am aşezat la masă şi în hohote am golit 2 sticle de vin şi am savurat din apusul vopsit în culorile unui viitor aprins.
În câteva ore eram deja în avion cu un bagaj plin de concluzii, zâmbete şi trăiri. Turistul egocentric a dispărut în ceaţă, neîncrederea mea am lăsat-o pe insulă sub tutela unei oi, iar eu, eu sunt gata să mă lupt pentru ceea ce cred că merit, indiferent de greutăţile care mă aşteaptă.

Advertisements

2 thoughts on “Eu,oile şi ceaţa: farsa

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s