Eu, oile și ceața: liniștea (part III)

Spre finele discuției, domnul Patturson mi-a sugerat să mă ridic pe vârful muntelui din apropiere. A menționat că de acolo voi putea urmări un peisaj inedit cu oceanul, soarele și rocile îmbrăcate în verde drept eroi principali. Se pare că repede a înțeles că sunt o persoană entuziasmată de frumusețea naturii…sau poate aceste insule nu mai au ce oferi turiștilor egocentrici ca mine.

Fără a mă gândi prea mult, mi-am procurat un sandwich și o sticlă de apă plată, le-am aruncat în geantă și am dat start micii mele aventuri. Peste două ore de ascensiune montană am început să îngheț, viteza mea de deplasare nu se combina cu ritmul dinamic a rock-ului din căști, iar harta din mâna dreaptă era deja bine boțită de vântul puternic și de osteneala mea. Fiecare pas făcut îmi dădea impresia că îmi pătrund ace sub unghiile picioarelor iar fruntea asudată îmi provoca un disconfort continuu. Cu timpul, dealul a început să se niveleze. Ridicând ochii am înțeles că am ajuns la destinația propusă. La câțiva metri mă aștepta o masă cu scaune din lemn. Imediat, mândria și orgoliul meu s-au trezit din hibernare glorificându-mi fapta eroică.

M-am așezat pe bancă cu infantila speranță de a-mi lua trofeul pentru care mi-am torturat barbar corpul ultimele ore. Am privit în depărtare și un peisaj măreț, deosebit, fantastic, incredibil…s-a lăsat mascat de ceață lăsându-mă singur la o înălțime impunătoare. Pentru câteva secunde am avut impresia să sunt un biscuit aruncat într-o ceașcă cu lapte care este cât pe ce să se fărâme în câteva bucățele, care mai apoi se vor precipita pe fundul ceștii. Gândurile parazite care formează propria mea ceață complexă, s-au dizolvat în tăcere. Stăteam singur pe marginea muntelui și ascultam liniștea. În acest moment credeam că am cunoscut apogeul fericirii depline. Nici un ecou, pasăre, foșnet nu a stricat acestă clipă sacramentală care s-a dovedit a fi cheia potrivită pentru a deschide ușa recăpătării echilibrului sufletesc.

A început să se întunece și am decis să părăsesc acest loc pastoral aruncând în beznă toate minutele de tristețe și disperare acumulate de ceva vreme… Bateriile, atât a celularului cât și a mea proprie, au început puțin câte puțin să treacă la regimul de economie a energiei. Nu mai pricepeam dacă merg pe calea corectă, dar încercam să cobor în vale alegând cărările mai îngrijite. Ca un adevărat ghinionist m-am pomenit în fața unei pădurici întunecate, cu pini înalți și o atmosferă rece.  Fricosul din mine mă impunea să înconjor pădurea fără riscul de a fi retezat de vreo jivină, iar oboseala mi-a zis să merg drept înainte.

Ghetele umede și murdare de noroi lăsau urme neclare în pădurea care era aidoma unui labirint neîngrijit. Când m-am deprins cu ideea că voi deveni un Robinson Crusoe local, în fața mea, ca prin minune, a apărut o casă. Chiar dacă putea fi casa pădurarului sau a unui ucigaș în serie, eram extrem de fericit că am găsit un loc unde în mod obligatoriu trebuie să fie duș și un pat. Am bătut insistent la ușă până când nu mi-a deschis o tânără cu păr negru ca abanosul. Surprinzător!

Advertisements

One thought on “Eu, oile și ceața: liniștea (part III)

  1. E bie să-și găsești refugiu în locuri poetice… cîtă aventură lipsește veții unui tănăr! dar…sînt lecții de făcut…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s