Eu, oile și ceața : partea a doua

A fost una din puținele dimineți când m-am trezit cu un zâmbet larg pe față. Camera trei a hostelului Bladypi, plină de bărbați care sforăiau în unison și un turist egocentric care s-a îmbrăcat în grabă, era luminată de un soare pal agonizant. Mi-am pus geanta pe umăr și m-am îndreptat spre un loc neobișnuit, sătuc al cărui nume nu-l pot pronunța – Kirkjubøur. Pe teritoriul acestei așezări unde viețuiesc 80 de persoane, se află cea mai veche casă din lemn din Europa, unde acum activează un mini-muzeu. Drumul până la această localitate a fost scurt, dar în acest răstimp s-au încadrat două ploi blânde, o răcire bruscă a vremei și desigur o porțiune de ceață. Astfel arată all inclusive-ul Insulelor Feroe, nu poți să te opui acestei bizare ospitalități.

Cu ajutorul indicatoarelor am găsit casa cu ferestre roșii și acoperiș împânzit cu iarbă, care are peste o mie de ani. Am deschis ușa și am intrat în trecut. Începurăm să-mi închipui involuntar cum iau cina la masa confecționară din pin stând pe scaune din vetrebrele balenelor acoperite cu pieile de oi. Liniștea luciferică din cameră și calmul visului meu cu ochii deschiși s-au lăsat intimidate de un zgomot. În cameră a intrat un domn care s-a prezentat Johannis în a 17-a generație Patturson, care este proprietarul acestui muzeu și o persoană amabilă care mi-a propus cafea. În partea opusă a casei învechite, unde Johannis locuiește, sorbeam din cafeaua aromată și urmăream prin geam peisajul trist și melancolic de afară. Câteva case izolate ascunse printre dealuri și Oceanul Atlantic care acoperă cu măreția sa gri picăturile verzi de viață, mi-au aprins câteva întrebări, răspunsurile cărora nu se aflau la iveală. Nu înțeleg, cum localnicii nu se plictisesc de monotonia cotidianului. Oare nu se simt ei aidoma unor pești crescuți într-un acvariu scump și sofisticat? Nu sunt robii frumuseții magistrale? Nu se simt marginalizați trăind în paradisul tăiat de restul lumii? La revolta mea, Johannis mi-a zis un proverb născut în acest capăt a lumii: “Dacă știi cu ce te vei ocupa în ziua de joi peste jumătate de an, te poți considera un om cu adevărat fericit”. După câteva clipe de meditații am înțeles ce a dorit să zică. Acești oameni se pot considera cu adevărat fericiți trăind în depărtare de marele orașe, ei se bucură de cele 80 de zile însorite pe an, admiră valurile oceanului și oile care intrec de trei ori populația insulelor, știu toți vecinii în față, păstrează specificul acestor locuri plantând iarbă și flori pe acoperișuri, ei nu cunosc înghesuiala și zbuciumul urban. Aceste persoane pur și simplu își trăiesc viața în așa mod, încât joia peste jumătate de an , când sătucul va fi acoperit de ceață, ei vor aprinde focul în șemineu și vor urmări prin fereastră oile blănoase care vor mânca iarbă. Interesant, ce voi face EU, în acea zi de joi?

Advertisements

5 thoughts on “Eu, oile și ceața : partea a doua

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s