Strigăt nocturn

Şi iarăşi se face întuneric. Nu zic de ceea ce se întâmplă afară, vorbesc de interiorul meu. Când toţi se bucură sărutându-se sau îmbrăţişându-se eu nu admir nimic mai mult decât fotografia cu părinţii de la balul de absolvire ce se prăfuieşte pe noptieră şi peisajul automnal ce se schimbă pe zi ce trece. Sunt singur. Şi asta nu se schimbă. Trec zile, luni, săptămâni şi simt cum mă acopăr cu pânză de păianjen, pielea mi se usucă iar irisul priveşte aceeaşi direcţie. Lichidez emoţiile aruncând câte una în vasul cu amestec de acizi concentraţi şi urmăresc cum bulele soluţiei înăduşesc fiecare celulă. Indiferenţa mă călăuzeşte, iar conştiinţa se ascunde sub o umedă frunză de pe asfalt, doborâtă de ploi şi vânt. Mâinile scrise cu cereneala albastră a stiloului şi picioarele zgâriate de cornul patului de care mereu mă împiedic, reprezintă ultimele rămăşiţe a trupului ce recent respira.
Ce s-a întâmplat? Ce ţi s-a întâmplat ? Acum sunt plecat, plecat, aplecat, legat. Ce trist şi amuzant. Vine timpul ultimului „la revedere”. Spini de amoniac şi rădăcini de suflet, cioburi de zâmbete şi urme de nervi s-au amestecat lăsându-mă liniştit lângă sicriul pustietăţii. Îmi e frig, dar astfel ştiu că simt măcar ceva. Vreau să strig. Cui îi pasă? Pohui.

Advertisements

One thought on “Strigăt nocturn

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s