El și Ea – o nuntă netradițională

Image

Întunericul a acoperit orașul. Magazine închise, străzi pustii, liniște cumplită… doar câte o adiere a vântului mai pătrunde prin labirintul betonat insuflând libertate. Palele felinare ce răsar haotic de-a lungul bulevardelor prezintă unica sursă de lumină în acest abstract vernal. Lângă vechiul pod ce unește două părți a orașului, înconjurată de zeci de buchete de flori, o bătrînă  veghează pustiul nocturn. Neașteptat, liniștea pacifică este întreruptă de motorul zguduitor a unui bentley. Se deschide ușa. Ochi negri, zîmbet copleșitor, păr întunecat, smoking … în câteva cuvinte – Romeo Montague teleportat în prezent . Se apropie de vânzătoarea de flori:

–          Am nevoie urgent de un buchet de trandafiri roșii, nouă la număr.

În același timp, din beznă răsare o brunetă elegantă îmbrăcată într-o rochie albă, în stilul anilor ’70. Alarmată și disperată l-a rugat pe domnul în smoking să o ducă cu mașina până la o petrecere din simplu motiv că nu a reușit să prindă nici un taxi. Bărbatul s-a uitat atent la doamnă și a acceptat. Străbătând ceața care a ascuns orașul într-un neant misterios, au ajuns în fața unui luxos club de noapte. Bărbatul s-a oferit să o conducă până la intrare.

–          Vă mulțumesc din toată inima. Nu cred că cineva ar mai fi acceptat să mă conducă. Nimeni în ziua de azi n-are încredere în străini.

–          Cum aș fi putut refuza unui înger îmbrăcat în alb?

–          Mă faceți să roșesc. Încă o dată – merci. Vous êtes très gentil.

–          Stați o clipă. În ziua de azi totul are un preț.

–          Îmi iau cuvintele înapoi… Vreți să vă plătesc?

–          Nu. Mâine dimineața, la o cafea? Ce-ați zice?

–          Mă invitați la un rendez-vous? Interesantă propunere. Bine, notați numărul… Ne vedem!

El: Ha, am prins-o în capcanele mele. Mă privea atât de entuziasmată… Dar e și normal, sunt un pick-up-er de nota 10.

Ea: Ce naiv e, crede că sunt interesată în el. Bărbații ăștia… copii maturi cu o imaginație bogată. Oare am procedat corect acceptându-i propunerea?

***

Odată cu primele raze solare, se deșteaptă și orașul. Mașinile încep să claxoneze, oamenii adormiți  puțin câte puțin acoperă străzile prin umbrele haotic proiectate pe asfalt, iar radio-urile infectează locuitorii prin cântece paranoic de vesele. Totuși tot acest haos scăldat în aroma puternică a cafelei și a dioxidului de carbon, este doar o mască ce ascunde partea neplăcută a unei zile lucrătoare.

–          Te-aș ruga să-mi repeți încă o dată… cine ești?

–          Sunt șoferul dumneavoastră.

–          Corect – șoferul meu. Prin urmare, trebuie să te deplasezi spre destinațiile pe care ți le zic EU. Am dreptate?

–          Aveți.

–          Minunat. Acum explică-mi de ce te folosești de mașina de serviciu pe timp de noapte și transporți alți pasageri? Te concidiez – deveni serios bătrînul privind cu-n dispreț accentuat subalternul.

–          Bine, dacă credeți că am comis o gafă atât de serioasă conducându-mi soția însărcinată spre…

***

Intersecția străzilor X și Y. Terasa e delimitată de aglomerația orășănească prin tufele decorative. El se înneacă în ochii ei, ea roșește și-și mușcă buza de jos.

–          Cum vați distrat?

–          Foarte bine. A fost o seară deosebită.

–          Pentru că va plăcut atmosfera clubului?

–          Nu…pentru că vam întîlnit pe dumneavoastră – l-a surprins tînăra prin răspunsul neașteptat.

Pierdut, el a încercat să-și ascundă privirea în ziarul matinal.

El: Ce situație stranie… Chiar atât de repede am hipnotizat-o?

Ea: Hai, prinde-te în plasă, știu că-ți place să asculți balade de glorificare a propriului eu. Zi ceva! Huh ce năduf, se face cald aici…

–          Știți, de când vam văzut mă gândesc în continuu la fața voastră senină, la ochii albaștri, părul haotic aranjat, mâinile netede… și zâmbetul sincer.

Ea: Da, zâmbetul e sincer suta de procente. Hai, mai descrie-mi impecabilitatea. Spune-mi că da Vinci n-a pictat perfecțiune feminină întrucât ea e în fața ta.

–          La ce vă gândiți? – interogă bărbatul.

–          Ce să zic… puteți impresiona o doamnă. Chiar îmi pare bine că încep dimineața într-un mod atât de … ciudat. Sunt sigură – nu e ultima noastră întîlnire. Au revoir !

El: Ce? Nu înțeleg, am comis o greșeală? De ce a plecat atât de spontan?

Ea: Hai Cassanova, de ce stai pe loc? Trebuie să mă ajungi și să mă săruți! Mă opresc, număr până la cinci, și dacă nu se scoală de pe scaun – mă evapor de aici. Unu’…doi…trei…patru…patru și jumătate…cinci. Pe dracu’.

***

Peste trei săptămâni

   Drumul de petale duce spre arca decorată cu crizanteme. Ea nesigur păşeşte pe cărare şi înaintează spre necunoscutul viitor camuflat în privirea rece şi aridă a celuia ce o aşteaptă lîngă invitaţii care o admiră. Se simte incomod, se încîlceşte în rochia de dantelă albă, cade în iluzia unei catastrofe mondiale, îi tremură mîinile, dar totuşi – merge înainte. A roşit, dar voalul o protejează de curiozitatea amplificată din partea mulţimii.

Cum se schimbă propriul univers în urma rostirii acelui “DA” ? Nu mai eşti liber, eşti captivat în lumea datoriilor şi obligaţiilor, trebuie să răsufli pentru doi, trebuie să trăieşti pentru doi, trebuie să gîndeşti pentru doi. Cum spunea Camil Petrescu : “Dragostea e ca un monoideism: voluntar la început, patologic pe urmă”… asta-i în cel mai bun caz. Cum poţi fi sigur că anume ea/el întruchipează viitorul? E destul de interesantă situaţia, din 7 miliarde alegi o persoană şi-ţi creezi propria poveste bazată pe dorinţă şi idealuri care la un moment dat se dărîmă în cioburile unei iubiri imaginare.

E lîngă el. Sunt la un pas distanţă unul dintre celălalt. Fac shimbul de jurăminte pe care le unesc într-un sărut încordat şi scenic. Zero emoţii. Soţ şi soţie.  Cuplu perfect. Aplauze și urări de bine. Până într-un final, ziua se termină, oaspeții pleacă, cadourile ieftine ascunse în ambalaje luxoase rămân, prințul amețit se aruncă pe pat, iar principesa își dă jos pompoasa rochie pregătindu-se de prima noapte în calitate de prizonier a căsătoriei și a iubirii pure. Ea se apropie de pat, se întinde lîngă mirele îmbrăcat în costumul alb și îi șoptește:

–          Dragul meu, mâine divorțăm.

–          Ce glumă prostească.

–          Nu-i o glumă, sunt un monstru. M-am folosit de tine și mă simt aiuream dar n-aveam încotro. Mi s-a terminat viza de reședință și în scurt timp trebuia să fiu deportată. Tu ai fost ultima mea șansă de a rămâne în această țară. Nu-mi spune nimic, îmi iau lucrurile și dispar din viața ta.

Ea: Mă urăsc!!! Ce persoană terbilă sunt! Toate rudele sale azi ne felicitau încântați de frumosul cuplu pe care-l formam… Trebuia să tac! Și să trăiesc restul vieții împăcându-mă cu ideea că am procedat corect? Nu.

El: Hmm, neașteptat final. Dar așa-mi este mai ușor, nu mi-am pierdut lucrul atât de bine plătit, iar șefului îi voi spune că ne-am despărțit. Ideal! Acum mă pot culca satisfăcut.

***

Orașul este poleit cu zăpadă argintie. Fulgii de nea au metamorfozat străzile într-un labirint fantasmagoric  evitat de aglomerația urbană.  Oamenii îmbrăcați cald se ascund în cafenele unde sorbesc ciocolată fierbinte, dansează și își amintesc de ultima vară de care n-au profitat destul. Cutreierând în singurătate basmul colorat în alb, El a ajuns la peronul gării. S-a așezat pe una din băncile înzăpezite și s-a aruncat în oceanul gândurilor parcurgând traseul propriei vieți. Cineva i-a atins umărul. Și-a întors capul și a văzut o simpatică brunetă care-i zâmbește neâncetat.

–          Tu!

–          Eu!

–          De ce ai dispărut? Te-am căutat, dar toate încercările mele s-au soldat cu un eșec total.

–          Mă simțeam oribil. Am procedat urât și ca pedeapsă m-am autodeportat în țara mea natală.

–          Și acum de ce ești aici?

–          Știi, deobicei iarna te simți singur și neputincios, dar aici, eu personal, mă simt înconjurată de căldură, de frumusețe, de … familia pe care nici odata n-am avut-o. Ascultă, îmi pare rău.

–          Eu trebuie să-mi cer iertare de la tine, eu sunt cel care nu și-a arăta propria față spre deosebire de tine. Sunt șoferul unui miliardar care a aflat că te-am dus cu mașina de serviciu până la cel club. Cînd a vrut să mă concidieze, i-am zis că ești soția mea. Astfel, mi-am păstrat serviciul.

–          Ce? Tu știi cine ești? Ești un nemernic, un ticălos, un infam !!!

Enervată, a dispărut din vizor și s-a ascuns în negura furtunii de zăpadă. El a început să o caute dar în aceeași clipă un bulgăre de zăpadă i-a aterizat drept în nas. Hohotind cei doi s-au îmbrățișat.

–          Ce-ai zice dacă am începe totul din nou? – a afirmat lăcrimînd doamna.

–          Da. Sunt pentru o istorie fără secrete și cum s-ar zice – subsoluri textuale.

  Acompaniați de melodia vântului, sfințiți de puritatea fulgilor de nea, îmbătați de aburii sincerității –  cei doi au făcut un pas în urmă, ca mai apoi, să facă zece înainte.

Image

Advertisements

2 thoughts on “El și Ea – o nuntă netradițională

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s